Complexele sau realitatea din oglindă...

          Deunăzi discutam cu o prietenă care îmi spunea că nu se îmbracă mai extravagant, pentru că nu-i place să întoarcă bărbaţii capul după ea… “Poate am eu un complex…” mi-a spus… M-am uitat cu uimire la ea pentru că o ştiam tipul de femeie cu mintea deschisă, întotdeauna sigură pe ea, puternică, încrezătoare în cunoştinţele şi forţele proprii… Prima reacţie a fost să zâmbesc… Dar următorul gând mi-a şters zâmbetul de pe faţă deoarece mi-am pus întrebarea dacă eu aş fi avut curajul să îmi recunosc aşa uşor un complex…

          Auzim destul de des spunându-se sarcastic despre anumite persoane, faptul că respectivul/respectiva ”e un complexat/o complexată!!! Cel ce susţine asta, încearcă să evalueze global pe celălalt, într-o manieră dureroasă şi profundă, întrucât nu poate aduce alte argumente care să-i susţină afirmaţia. Şi asta din cauză că în general, oamenii cunosc foarte vag noţiunea de complex şi cu atât mai puţin reuşesc să o localizeze şi să o interpreteze.

          Nici definiţia din Dex nu te luminează prea tare fiind mult prea lapidară. Aici se spune că un complex este  ansamblu parţial sau total inconştient de reprezentări şi amintiri, format în copilărie pe baza anumitor relaţii familiale sau sociale, cu o puternică valoare sau semnificaţie afectivă, care influenţează starea psihică şi comportamentul ulterior al individului.

          Faptul care însă atrage atenţia în definiţie este că un complex îşi are rădăcinile în copilarie… Astfel majoritatea studiilor prezintă debutul complexelor umane încă din primii ani din viaţă, de la primul contact cu mediul înconjurător. De asemenea specialiştii nu asimilează complexele cu boala psihică, considerându-se că acestea fac parte integrantă din viaţă, însă în cazuri în care ele nu se rezolva de la sine complexele pot deveni precursorii sau cauzele unor tulburări de caracter care vor afecta atât copilul cât şi viitorul adult .

          Când se manifestă un complex sau o serie de complexe, apărem în ochii celorlalţi ca nişte persoane stereotipe, repetitive, excesive şi inadaptate. Dar în propriii noştri ochi cum apărem?

          Încă de la apariţia omului, obsesia acestuia a fost să se poată vedea... Probabil că prima oglindă pe care a folosit-o la începuturile istoriei lui a fost apa dintr-o baltă, sau dintr-un lac. În aceasta şi-a văzut mai întâi faţa. De atunci însă, oglinzile au devenit indispensabile omului modern... Dar ai  avut vreodată ocazia să intri la parcurile de distracţii într-o “sală a oglinzilor curbate”? Datorită deformării, acestea te fac când slab, când gras, când scund, când înalt... Toate aceste imagini cu tine în astfel de situaţii te amuză copios… Dar dacă te-ai uita într-o oglindă dreaptă iar creierul tău ar refuza să perceapă imaginea reală? Dacă ar da “erori” ca un computer stricat şi ţi-ar arăta în imaginea din oglindă că eşti prea scund, că ai un nas prea mare, buze prea subţiri, talia prea groasă, celulită, sau multe alte mii de astfel de “defecte”???

          Sentimentul de inferioritate sau de vinovăţie că nu au 90/60/90, buzele Angelinei Jolie sau nasul şi abdomenul plat al Chaterinei Zeta Jones, în cazul femeilor, că nu au înălţimea sau muşchii nu mai ştiu cărei vedete masculine, în cazul bărbaţilor, blochează mental persoana complexată nepermiţându-i să se mai bucure de viaţă sau să reuşească în ceea ce-şi propune… Alteori, complexul este greu de identificat, manifestându-se sub forma unor comportamente, imagini, emoţii, care împiedică adaptarea la situaţii şi probleme mereu noi. Şi uite aşa dintr-o dată oglinda devine cel mai mare duşman al tău pentru că îţi prezintă în faţa ta o părere despre tine pe care refuzi să ţi-o însuşeşti… Cel din oglindă nu poţi fi tu... e prea imperfect ca să fii tu...

          Trebuie însă să priveşti dincolo de imaginea returnată de oglindă... Nu te renega pentru un nas strâmb sau pentru câteva kilograme în plus... Ceea ce respingi acum te va distruge iar ceea ce dai la spate acum te va lovi pe la spate în viitor... Nu te ascunde în anonimat doar pentru părerea proastă care o ai despre tine, la urma urmei, cu bune şi rele, ăsta eşti tu... Încearcă să foloseşti oglinda ca unitate de măsură a modului cum eşti văzut de apropiaţii tăi, pentru ce eşti tu special, deosebit, unic, în ochii lor? Uită-te în oglindă aşa cum ar face un prieten care vrea să te cunoască, pătrunde dincolo de chip şi dacă poţi să te uiti în propriii ochi, ai trecut deja cel mai greu test, pentru că atunci omul din oglindă e prietenul tău.

           Găseşte echilibrul de a te împăca cu defectele tale, de a face în aşa fel încât părerea despre propria persoană să fie cea corectă şi să fie influenţată cât mai puţin de factori precum frumuseţea exterioară, inteligenţa, părinţii şi fraţii sau greutăţile financiare.  Cunoaşte-te pe tine însuţi şi nu vei fi niciodată în situaţia de a pluti în derivă ca o barcă în oceanul numit viaţă. Nu uita, complexele ne definesc ca persoane, fac parte din identitatea noastră şi în special din vulnerabilitatea noastră, fără de care nu am fi fiinţe umane.

Click here for English version