Un vechi proverb chinezesc spune: „să te ferească Dumnezeu să trăieşti vremuri interesante...” Pe noi, românii, nu ne-a ferit deloc... De 23 de ani trăim vremuri din ce în ce mai interesante, care par să se acutizeze în 2013...
Îmediat după Revoluţie pe noi care eram foarte tineri, ne-au numit „generaţia de sacrificiu”... Am acceptat apelativiul, fără prea mare tragere de inimă fiind totuşi convinşi că într-un viitor – speram noi atunci nu foarte îndepărtat – ne putem bucura noi şi copiii noştri...
De atunci au trecut peste noi zeci de primăveri şi toamne, politicieni calmi sau explozivi, guverne de stânga sau de dreapta, preşedinţi echidistanţi sau jucători... Şi din nefericire pentru ţara asta, puţini sunt aceia care au lăsat ceva palpabil în urma lor.
Certuri interminabile, acuzaţii de toate felurile, ţară coruptă fără corupţi... Viaţă politică transformată în show tv... Politicieni români la prezidii oferindu-ne în loc de politică spectacole ieftine mai degrabă sportive, de distracţie... Nu-şi dau seama că politica lor nu e politică reală ci un fel de hârjoneală ca la grădiniţă... Ne pârâm unii pe alţii la instituţiile europene precum copiii tâmpiţi... Am ajuns să ne permitem luxul maxim de a avea tensiuni continue între Guvern şi Preşedinţie... Nicăieri în lume nu se întâmplă aşa ceva...
Doar televiziunilor le merge din plin... Pentru că totdeauna vor face audienţă ştirile proaste, scandalurile, trivialităţile şi cele care implică „sânge” aşa cum le place reporterilor de teren să le numească... Dar nu realizează că în realitate astfel de lucruri grave indispun... Chiar şi televiziunile care erau cât de cât serioase, în sprintul lor după rating s-au înnămolit în noroiul mediocrităţii... Şi asta e grav pentru că s-a creat o deprindere de a nu se mai reflecta asupra realităţii, totul fiind tratat într-un stil electoral şi oarecum personal... Nu mai interesează pe nimeni de nimic... Mie să-mi fie bine... Nu mai există un minimal cult al ruşinii... La putere e numai neruşinarea şi nesimţirea... Despre respect nu se mai vorbşte nici în familie şi nici în manualele de clasa I... Părinţii merg pe principiul că doar cu tupeul reuşeşti în viată aşa că îşi instruiesc copiii în acest sens...
Când ceva nu merge, nimeni nu-şi dă silinţa să facă ceva... Cei care câştigă alegerile dau vina pe predecesori, ajungându-se uneori cu reproşurile până la Ceauşescu... Cei care pierd alegerile, au brusc o revelaţie în care-şi dau seama că doctrina învingătorilor este cea corectă şi se convertesc brusc la aceasta devenind traseişti politici... Nu mai au limite...
Suntem cetăţeni europeni... Se pare însă că doar pe hartă... Sau de mâna a doua, aşa cum din păcate, le place unora să spună... Şi asta pentru că ani de-a rândul politicianul român, fie el la putere, în opoziţie, în guvern sau europarlamentar a adoptat poziţia ghiocelului în dicuţiile cu omologii lor europeni... Coloana vertebrală a politicii externe din perioada antecomunistă ne lipseşte cu desăvârşire... Nu putem discuta cu aceştia fără să fim doar „yes-meni”, nu putem negocia de la acelaşi nivel, privirea e continuu spre pantofi, acceptăm tot ceea ce ni se impune...
Am uitat să mai râdem... Dar nu răsul ăla de badjocură... Am uitat să râdem cu poftă de glume, de gaguri, emisiuni de gen şi dăm vina pentru asta pe viaţa grea... Dar se pare că nu e chiar aşa... Umorul pe care ni-l furnizează actorii din ziua de azi e răsuflat, stilul ăsta de glume îşi găseşte locul în baruri de mâna a treia... Marii glumeţi ai ţării au ajuns Gigi Becali sau Traian Băsescu... Halal umor...
Suntem ţara care „importă” foarte uşor tot ceea ce e rău în lume: droguri, prostituţie, clanuri mafiote... I-am lăsat pe străini să ne distrugă industria grea... Am distrus noi restul... Presa scrisă nu mai există... Cărţile au devenit nişte obiecte cu perspective neclare... Mai rămâne să adoptăm ultima „fiţă” americană: să facem scrisul de mână opţional în şcoli...
