...mai dăm noi înainte...

    

     Vin acasă obosit de la serviciu şi simt nevoia de relaxare… Dau drumul al televizor… Nişte eleve se vaită de probele practice extrem de grele pentru admiterea la nu ştiu ce facultate… Schimb postul… Un procuror se plânge de intervenţia politică în actul de justiţie… Nu-mi  place nici asta… Acţionez alt buton al telecomenzii… Apare o piţipoancă care se jeleşte că doctorul i-a greşit operaţia de siliconare… Schimb din nou… Un grup de suporteri sunt nemulţumiţi că intră Rapidul în Liga a II-a… Sting nervos televizorul… Iau ziarul şi văd titlul de pe prima pagină că angajaţii de la CFR Marfă sunt nemulţumiţi de privatizare… Răsfoiesc… Aflu că Preşedintele se lamentează de nu ştiu ce declaraţii ale Premierului… Arunc ziarul cât colo… Asta nu e relaxare… Toată lumea se plânge de toată lumea.  Nu contează motivul, nu contează dacă e ceva grav sau nu, dar lumea se plânge. Noi toţi ne plângem. A devenit o obişnuinţă să ne plângem… Nu suntem în trend dacă nu ne lamentăm… Când n-avem nimic concret de spus, ca să întreţinem conversaţia, trebuie să ne plângem de ceva sau cineva… Ne plângem că e din nou luni. Ne plângem că n-avem bani, iar când avem prea mulţi ne plângem că n-avem timp să-i cheltuim… Ne plângem că vara e prea cald şi că iarna e prea frig… Ne plângem că ne-a părăsit iubitul/iubita… Ne plângem de postul pe care-l ocupăm la serviciu sau că şeful e prea dificil… Ne plângem că e mizerie în oraşul nostru dar tot noi suntem cei care aruncăm pe jos ambalajul după ce mâncăm ciocolata… Ne plângem când echipa favorită a pierdut meciul… Ne plângem când ni se strică maşina dar nu ne întrebăm câte zeci de mii de kilometri sunt de când n-am mai schimbat uleiul… Ne plângem de funcţionarul de la ghişeu… Ne plângem că doar pe noi nu ne ajută nimeni… Ne plângem că părinţii nu ne dau bani… Ne plângem de bancă pentru că a dublat rata dar nu ne întebăm de ce nu ne-am gândit de două ori înainte de a lua credit în Franci elveţieni… Ne plângem de doctori şi de profesori… Ne plângem că şoferii merg cu viteză dar şi pietonii trec strada haotic… Ne plângem de vecinii gălăgioşi… Ne plângem de politicieni… Ne plângem şi când ne doare măseaua şi când ne doare în cot de alţii… Ne plângem de câinii vagabonzi dar tot noi îi hrănim… Ne plângem tot timpul de viaţa noastră cea grea…

     Ăsta e adevăratul motiv pentru care nu mai dă România asta înainte… Că ştim doar să ne plângem…

Eterna şi fascinanta Românie...

     Din cauză că ne ducem viaţa cotidiană aici, uneori nici nu ne dăm seama ce tărâm deosebit e România… Avem o ţară nemaipomenită prin esenţa ei: locuri, oameni, fapte… Şi uite aşa, indiferent cât de obişnuit aş fi să văd şi să aud chestii indite petrecute pe acest picior de plai, apar tot timpul întâmplări care nu încetează să mă uimească… Aici nu trebuie să urmăreşti presa de scandal sau de can-can pentru a fi şocat. Porneşte orice post de ştiri şi-ai să te simţi ca la biserică: asculţi şi te cruceşti…

     Nu mai demult de ieri aud că mai mulţi şefi din Poliţia Română sunt verificaţi după ce numele acestora au apărut pe o listă publicată în presă care conţine şpaga pe care aceştia ar fi trebuit să o primească. Şi până aici, nimic nou sub soare, însă şpaga era reprezentată de peşti, sticle de vin şi de whisky… De asemenea alt “deştept” de la Poliţia Rutieră a fost prins în flagrant în timp ce cerea şpagă unui sofer o suta de lei şi branză în valoare de încă o sută de lei. Astea m-au făcut să-mi aduc aminte de un fost ministru care acum câţiva ani a fost condamnat că “se mânjise” cu ţuică şi caltaboşi… Măi fraţilor, în Romania nici şpaga nu mai e ce-a fost…

     A, ce să spun, mai nou avem terorişti, da fapt unul singur… Dar ce terorist… Din ăia de l-ar face invidios pe Osama Bin Laden… Îmi închipui cum a intrat el ca un erou în amfiteatrul Universităţii, cum i-a ameninţat că aruncă totul în aer dacă nu-i sunt îndeplinite condiţiile şi într-un final, într-un act de curaj, apasă declanşatorul şi… şi… şi mi-am amintit versurile unei poezii de grădiniţă: “Tragi cu puşca, nu ia foc/Păsărica-i cu noroc…”. Lăsând gluma la o parte, bine că nu a explodat şi s-a evitat astfel o catastrofă… Dar indiferent cât de gravă  a fost situaţia, eu nu pot să nu văd partea amuzantă a evenimentului… Adică ceva de genul, un terorist avem şi noi şi ăla schizofrenic… Vai de capul nostru…

     Iar dacă le găseşti circumstanţe atenuante poliţiştilor, că de, sunt şi ei miliţieni în Romania iar celebrului terorist că e schizofrenic şi paranoic stai să vezi ce fac procurorii mioritici: sechestrează un întreg liceu de elevi care tocmai susţinuseră examenul de BAC, fără mandat, ca să investigheze, care, cui i-a dat şpagă… I-a ţinut vreo trei ore înghesuiţi prin nişte săli de clasă, nu le-a dat voie nici la WC decât în caz de forţă majoră şi obligatoriu însoţiţi… Dumnezeule, asta e noaptea minţii, vorba unui clasic în viaţă…

     Şi uite aşa, “Stan şi Bran” rulează 24 din 24 la noi, iar “Dorel” “loveşte” când şi unde te aştepţi mai puţin. Întâmplări de genul ăsta şi cu genul ăsta de români “deosebiţi” le afli zilnic în Romania. Că sunt persoane sau instituţii, nici nu mai contează, la noi toată lumea dă cu bâta în baltă… Să mai spun de decizia definitivă a unor judecători de la Curtea de Apel care au obligat la despăgubiri de câte două milioane de euro o asistentă şi un electician de la Spitalul Giuleşti, vinovaţii – zic eu fără vină – al incendiului de acum doi ani? Păi dacă decizia lor nu e bătaie de joc, atunci cum poate fi numită? Păi nici dacă-i vindem pe cei doi, organ cu organ nu scoatem 4 milioane de euro… Cum dracu le-o fi evaluat judecătorul valoarea de piaţă? Că a decis 4 milioane sau ar fi spus 400 de milioane, finalitatea pentru cei păgubiţi e aceeaşi: prinde orbul, scoate-i ochii…

     Şi când te gândeşti câte milioane de euro au cheltuit guvernele postdecembriste să ne facem reclamă pentru ca turiştii străini să ne viziteze. Unii l-au prezentat în clipuri pe Dracula, alţii nişte peşti zburători, alţii o frunză (Dumnezeu ştie ce au avut în cap cu asta), când puteau să ecranizeze fiecare întâmplare prezentată la buletinele de ştiri de la posturile româneşti şi turiştii ar fi dat iama aici să facă adevărate cure, terapii de râs…

Of, democraţia...

     Am primit zilele trecute o lecţie de democraţie pur românească de mi-au căzut plombele... Pur şi simplu am simţit greutatea democraţiei neaoşe când am dat să plec cu maşina din parcare şi am constatat că sunt blocat de un BMW negru nou nouţ... Am aşteptat răbdător primele cinci minute şi cam agitat următoarele zece, până la un moment când s-a apropiat un cocalar chelios care vorbea tare la telefon în contradictoriu cu cineva şi a descuiat maşina. A terminat nervos convorbirea telefonică, s-a uitat la mine ca şi cum eu aş fi fost cel vinovat de situaţie şi în loc să-şi ceară scuze, mi-a aruncat un: „ce vrei bă, e democraţie!”... Recunosc, am rămas fără replică... Ce-aş fi putut să spun mai inteligent decât ceea ce a replicat tipul...

     Mi-am pus însă problema că poate eu sunt cel îngust în gândire, cel care nu ştie adevărata faţă a democraţiei şi metodele de acţiune ale acesteia... Şi uite aşa m-a obligat să privesc cu ochii minţii înapoi cu 23 de ani... Dumnezeule, peste două decenii de democraţie românească, de evenimente care ne-au schimbat viaţa şi ne-au adus aici unde suntem... Îmi amintesc faptul că ne băteam cu cărămida în piept că suntem liberi, fără să realizăm că asta poate fi şi o povară pentru că atât libertatea cât şi democraţia nu vin fără sacrificii... În zilele acelea eram convinşi că viaţa noastră va urma un curs perfect şi că vom gestiona fără greş ceea ce ni s-a dat. Apoi, toţi am început să învăţăm din mers şi cam după ureche democraţia pentru că nu aveam repere clare despre aceasta... Aveam doar o imagine vagă  şi oarecum idilică despre cum ar trebui să arate... Nimeni nu vedea altceva decât drepturi... Avem dreptul să..., avem dreptul să..., avem dreptul să... Şi cam la atât se rezuma tabloul de democraţie al românilor, probabil din cauza restricţiilor suportate în perioada comunistă în contrast cu posibilităţile nelimitate pe care le-au descoperit în perioada post-decembristă...

     Probabil că pentru cei foarte tineri, numele Silviu Brucan nu spune nimic... În schimb pentru cei din generaţia mea şi pentru cei mai bătrâni, el a fost cel care imediat după revoluţie, printr-o declaraţie extrem de curjoasă pentru acea perioadă – dar care ulterior s-a dovedit dureros de reală - a spart tiparele ideii de democraţie românească şi a frânt aripile tuturor celor care vedeau România în rândul ţărilor cu democraţie deja implementată. "Pentru a deprinde democraţia, ro­mâ­nii vor avea nevoie de 20 de ani", a fost declaraţia făcută de Brucan căreia românii i-au atribuit sensul de profeţie.   

     Ulterior, fiecare a aplicat libertatea dată de democraţie după cum l-a tăiat capul. Tinerii nemulţumiţi de evoluţia politicii postedembriste au avut libertatea de a protesta zile în şir în Piaţa Universităţii şi în spiritul democraţiei au dat foc Bucureştiului... Pentru că autorităţile vremii au fost depăşite de situaţie, minerii au venit în capitală să facă ordine şi să pună capăt „golaniadei”. Asta s-a concretizat în scene de un primitivism şocant: de la bătăi aplicate oricui, până la urinarea pe simpatizanţii opoziţiei, pe cărţi şi în sălile Universităţii, dar totul în numele apărării democraţiei... Retrocedările funciare, parte a libertăţilor obţinute după revoluţie, a adus înainte de bunăstare, părinţi, fraţi şi prieteni, în stadiul să se omoare între ei pentru pământ şi pentru dreptul de proprietate. În şcoli s-a câştigat dreptul de a nu mai purta uniformă, de a se învăţa din manuale tipărite de tot felul de „serelişti” analfabeţi, proasta creştere, tupeul şi nesimţirea elevilor a ajuns la rang de artă, în detrimentul profesorilor care nu mai au nicio motivaţie pentru a pregăti odraslele ţării. De sistemul de sănătate, ce să mai vorbim: murim cu zile în spitale că nu se găseşte nicio aspirină, şpaga e la ordinea zilei, iar medicii cu adevărat buni, au plecat deja peste hotare. Dar ce conteză amănuntele astea nesemnificative, cine le mai bagă în seamă când avem democraţie!!!

Oameni şi... oameni

      Oamenii sunt făcuţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui... Dar, Dumnezeule, cât de diferiţi sunt unii de alţii... 

     Unii sunt simpli, plini de bunătate sufletească, alţii sunt proşti ca noaptea dar se cred deştepţi... Unii sunt buni, care interpretează şi judecă puţin, alţii sunt complicaţi care se cramponează de prejudecăţi paranoice... Unii fac pe filosofii şi încearcă să ne dea lecţii de viaţă prosteşti, alţii chiar sunt filosofi dar nu sunt ascultaţi de nimeni... Unii iubesc, alţii n-au timp de asta pentru că urăsc... Unii iartă pentru că iubesc şi ar durea prea tare să plece, alţii nu iartă tocmai pentru că iubesc şi ar durea prea tare să rămână... Unii se poartă firesc, alţii nu-şi găsesc locul... Unii vor fi tot timpul lângă tine indiferent de context, alţii te vor părăsi... Unii mint ca să nu facă rău, alţii spun adevărul ca să nu facă rău mai târziu... Unii se bucură de micile plăceri ale vieţii, alţii sunt continuu nemulţumiţi... Sunt unii care-ţi dau viaţa peste cap, iar alţii precum busola îţi arată drumul de urmat... Sunt unii pentru care albul nu e alb şi negru nu e negru doar pentru că pur şi simplu vor să fie altfel decât alţii... Sunt unii reci de-ţi îngheţă sângele în vene doar rostind un cuvânt, iar alţii care-ţi încălzesc sufletul cu o privire... Unii te învinuiesc chiar şi pentru propriile greşeli, iar alţii care-şi asumă mult mai mult decât ar trebui din vină... Unii pretind că totul e bine, ba nu, toţi pretindem că totul e bine... Unii cred că s-a terminat dar alţii ştiu asta... Sunt unii care îşi împacă conştiinţa cu mici acte de caritate pentru a-şi spune că păcatul lor era justificat şi alţii care, pur şi simplu, îşi promit să se descurce mai bine data viitoare. Unii se topesc de dor, alţii nici nu îndrăznesc s-o facă...  Unii simt că sunt iubiţi, alţii cred că până nu o spui cu voce tare, nu o simţi... Sunt unii care se consieră mult mai inteligenţi decât media, iar alţii care dau cu aspiratorul în birourile primilor, dar care au citit la viaţa lor biblioteci întregi... Sunt oameni care se plâng, alţii care te fac să plângi şi alţii care plâng alături de tine... Unii caută pe cineva care să-i asculte, alţii tac şi zâmbesc... Sunt oameni frumoşi şi oameni urâţi, dar tot mai mulţi oameni frumoşi sunt urâţi în interior... Sunt oameni care trec cu răbdare peste toate mizeriile, iar alţii care până nu explodează nu se simt bine... Unii mai aşteaptă un semn după despărţire, alţii şi-au închis de mult timp inimile şi telefoanele, pentru că oricum cine şi-ar dori să sune, nu sună, iar cine sună chiar nu mai conteză... Unii dăruiesc puţin din lumea lor, pur şi simplu fără să aştepte ceva în schimb, alţii atât de chitroşi de nu-ţi dau un pahar cu apă...

     Fiecare însă, ar trebui să înţeleagă faptul că pentru a fi în armonie cu alţii, trebuie să aibă în primul rând o relaţie frumoasă cu sine însuşi. Să ştie să se ierte, să se accepte, să înveţe să uite!

Manifest pentru ZÂMBET...

     În sfârşit, de vreo câteva zile, se simte miros de primăvară... Nevoia de haine deschise la culoare şi de ochelari de soare se simte din ce în ce mai stringent... Strada mare e plină de lume care încearcă să se dezmorţească după iarna asta aşa de lungă... Şi cu toate astea, dacă priveşti cu atenţie  lumea din jur, ai să constaţi numai feţe îngândurate, uneori încruntate, alteori palide, oameni stresaţi, copleşiţi de grija zilei de mâine, îmbătrâniţi parcă de greutăţi, nu de ani. Deşi toate emisiunile de lifestyle prezintă trendul culorilor vii pentru primăvara asta, pe stradă nu găseşti decât negrul ăla apăsător, sau griul care-ţi zgârie ochii... Nici soarele, nici miile de flori nu schimbă starea de spirit a majorităţii oamenilor pentu că nu conteză vremea frumoasă de afară atunci când îţi plouă în suflet. Îi vezi mergând grăbiţi, fiind parcă tot timpul într-o stare de alertă, abia dacă răspund la un salut, n-au timp de vreo vorbă bună sau de împărţit vreun zămbet... Parcă şi un zâmbet a ajuns să coste o avere pentru marea majoritate a oamenilor, în aceste zile...
     Dar am întâlnit şi altfel de oameni, genul care nu zâmbesc intenţionat, genul care au o părere aşa de bună despre ei, care consideră că însuşi Pământul nu se mai învârteşte dacă n-ar mai fi ei, genul ăla de scorţoşi care au impresia că dacă tot timpul stau serioşi şi mai ales încruntaţi, acest lucru echivalează cu inteligeţa... Chestia asta se întâmplă doar în capul lor pentru că în realitate acest aspect e verificat: nimeni nu te poate păcăli că „debordează” de inteligenţă mai mult de un sfert de oră...
     Dacă unii nu pot să zâmbească, alţii nu vor, mă întreb cine mai zâmbeşte în ţara asta? Când am nevoie să văd o faţă zâmbitoare trebuie să mă mulţumesc cu zâmbetul ăla cretin de promteriţă, de asistentă la o emisiune de can-can sau de piţipoancă de pe Dorobanţi?! Dacă numai ăstea ne-au mai rămas, atunci e grav...
     Chiar aşa de greu e de înţeles că un zâmbet nu costă nimic, nu te face mai sărac dacă îl dăruieşti? Cu toate astea are o valoare uriaşă pentru cel căruia i-l acorzi... Un zâmbet poate dura mai puţin de o secundă dar poate rămâne în amintirea celuilalt pentru totdeauna... Ce e zâmbetul? Prietenie, fericire, bucurie, bunăvoinţă, cochetărie, uneori consimţire, mesaj non verbal, bună dispoziţie, odihna celor trudiţi, veselie celor descurajaţi, o rază de soare celor trişti. 
     N-avem voie să motivăm că suntem prea supăraţi sau prea obosiţi ca să zâmbim cuiva... Ar trebui, pur şi simplu să simţim nevoia să zâmbim, să devină o obişnuinţă, pentru că un zâmbet, o privire caldă, facilitează socializarea, apropierea între oameni... Un zâmbet te face mai plăcut, mai relaxat, mai atractiv, te plasează în rândul celor optimişti, îţi dă tăria de a trece mai uşor peste diverse probleme. Zâmbind, făcând glume, ne facem viaţa mai uşoară.
     Aşa că nu ne rămâne altceva de făcut decât ... să zâmbim...

Sunt mândru că sunt român!!!

          Da, sunt mândru că sunt român... Rar mi se întâmplă să pot afirma asta, deoarece clasa politică postdecembristă nu a acţionat niciodată în spiritul „îndoctrinării” populaţiei României cu sentimentul dragostei de ţară sau a mândriei de a fi român...

         Cu toate astea, foarte rar, au loc acţiuni, culmea pornite de la oameni simpli, oameni care nu urmăresc să-şi atragă electorat, oameni care nu au nimic de câştigat nici în planul imaginii nici în plan personal sau profesional, oameni care nu vor să dovedească nimic altceva decât faptul că sunt ROMÂNI în România...

          Da, m-a făcut să mă simt mândru că sunt român o elevă de clasa a IX-a. Simpul gest al Sabinei - că aşa o cheamă pe eroina noastră - de a purta bentiţă tricoloră cu ocazia zilei maghiarilor de pretutindeni, tricolor care nu e altceva decât un SIMBOL NAŢIONAL ROMÂNESC stipulat în art. 12 din Costituţie, a strânit atâtea reacţii adverse începând de la nivelul profesorilor de la şcoala din Covasna – JUDEŢ AFLAT ÎN CENTRUL ROMÂNIEI pentru cine nu ştie - şi până la anumiţi politicieni locali care deşi sunt români, m-au dezamăgit profund...

       Aşadar din câte se observă în ultima perioadă, SIMBOLURILE NAŢIONALE ROMÂNEŞTI au devenit indezirabile în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş. Şi nu numai atât, persoanele care le folosesc sunt trase la răspundere, anchetate, hulite, chiar ameninţate cu moartea. Dumnezeule, în ce colţ de Africă ne aflăm?!  Unde se află autorităţile, să intervină nu pentru aplanarea conflictului ci pentru sancţionarea profesorilor, directorului şcolii şi a tuturor celor care au luat măsuri împotriva fetei. Pentru că, autorităţi tâmpite, nu aţi priceput că sancţiunile luate nu au fost împotriva fetei, CI ÎMPOTRIVA SIMBOLURILOR NAŢIONALE ROMÂNEŞTI?!?! De ce vă e frică? De reacţia internaţională?! Păi Europa a comentat ceva când, de 1 Decembrie maghiarii au purtat cocarde cu steagul Ungariei, au fluturat steaguri negre de doliu şi au huiduit Imnul Naţional al României care şi el este un SIMBOL NAŢIONAL?! Badjocorirea Imnului Naţional se numeşte INFRACŢIUNE, domnilor, pe când purtarea bentiţei tricolore se numeşte LIBERTATE DE OPINIE şi este garantată de Constituţie la art. 29!!! Asta-i diferenţa!!! La dracu,  autorităţi române, treziţi-vă!!!

          Ca să nu mai vorbesc de reacţia unui idiot de naţionalitate română, fiind şi liderul unei filiale a unui partid aflat la guvernare care în loc să salute gestul fetei, îi încriminează atât pe Sabina cât şi pe părinţi ei, că purtarea tricolorului la şcoală este „un lucru necuvenit” iar fata „nu a avut o atitudine potrivită”. Deci cretinule, care eşti tu cretin, îţi reamintesc faptul că tricolorul este ÎNSEMN NAŢIONAL ROMÂNESC iar dacă tu nu ai MÂNDRIA şi CURAJUL de a-l purta în acele judeţe, nu trebuie să tragi la răspundere pe cei ce o fac...

          Dar gustul amar lasat de reacţiile unor oameni de genul ăsta, care se mai numesc şi români este îndulcit de alţi oameni simpli care au organizat mitinguri de susţinere a Sabinei în mai multe locuri din ţară, cu steaguri tricolore şi unii îmbrăcaţi chiar în costume naţionale...

          N-am fost niciodată un „fundamentalist” în ceea ce priveşte minorităţile naţionale, însă vâzând că vreme de 23 de ani au primit de la toate guvernările, fie ele de stânga sau de dreapta, drepturi mai multe decât are populaţia românească, încât am ajuns să fim daţi exemplu în toată lumea în acest sens – zic eu de proşti ce suntem – nu pot să nu îi dau dreptate lui Valdimir Putin când se referea la problema minorităţilor din Rusia şi care spunea, citez: "În Rusia trăieşte poporul rus, iar poporul rus nu admite nici un afront al unei minorităţi; acestea trebuie să respecte Rusia, pe ruşi şi legile fără să ceară favoruri speciale sub pretextul că sunt discriminaţi; Cine face astfel, este invitat să părăsească imediat Rusia!!! Nu Rusia are nevoie de minorităţi ci ele au nevoie ca Rusia să-i primească, ofere adăpost, locuri de muncă şi hrană; În Rusia trăiesc doar ruşi!". La noi de ce nu are curaj nimeni să ia o astfel de poziţie!!!   

                      RESPECT PENTRU SABINA !!!

Se poate mai rău, în România?

          Un vechi proverb chinezesc spune: „să te ferească Dumnezeu să trăieşti vremuri interesante...” Pe noi, românii, nu ne-a ferit deloc... De 23 de ani trăim vremuri din ce în ce mai interesante, care par să se acutizeze în 2013...
          Îmediat după Revoluţie pe noi care eram foarte tineri, ne-au numit „generaţia de sacrificiu”... Am acceptat apelativiul, fără prea mare tragere de inimă fiind totuşi convinşi că într-un viitor – speram noi atunci nu foarte îndepărtat – ne putem bucura noi şi copiii noştri... 
          De atunci au trecut peste noi zeci de primăveri şi toamne, politicieni calmi sau explozivi, guverne de stânga sau de dreapta, preşedinţi echidistanţi sau jucători... Şi din nefericire pentru ţara asta, puţini sunt aceia care au lăsat ceva palpabil în urma lor.
          Certuri interminabile, acuzaţii de toate felurile, ţară coruptă fără corupţi... Viaţă politică transformată în show tv... Politicieni români la prezidii oferindu-ne în loc de politică spectacole ieftine mai degrabă sportive, de distracţie... Nu-şi dau seama că politica lor nu e politică reală ci un fel de hârjoneală ca la grădiniţă... Ne pârâm unii pe alţii la instituţiile europene precum copiii tâmpiţi... Am ajuns să ne permitem luxul maxim de a avea tensiuni continue între Guvern şi Preşedinţie... Nicăieri în lume nu se întâmplă aşa ceva...
          Doar televiziunilor le merge din plin... Pentru că totdeauna vor face audienţă ştirile proaste, scandalurile, trivialităţile şi cele care implică „sânge” aşa cum le place reporterilor de teren să le numească... Dar nu realizează că în realitate astfel de lucruri grave indispun... Chiar şi televiziunile care erau cât de cât serioase, în sprintul lor după rating s-au înnămolit în noroiul mediocrităţii... Şi asta e grav pentru că s-a creat o deprindere de a nu se mai reflecta asupra realităţii, totul fiind tratat într-un stil electoral şi oarecum personal... Nu mai interesează pe nimeni de nimic... Mie să-mi fie bine... Nu mai există un minimal cult al ruşinii... La putere e numai neruşinarea şi nesimţirea... Despre respect nu se mai vorbşte nici în familie şi nici în manualele de clasa I... Părinţii merg pe principiul că doar cu tupeul reuşeşti în viată aşa că îşi instruiesc copiii în acest sens...
          Când ceva nu merge, nimeni nu-şi dă silinţa să facă ceva... Cei care câştigă alegerile dau vina pe predecesori, ajungându-se uneori cu reproşurile până la Ceauşescu... Cei care pierd alegerile, au brusc o revelaţie în care-şi dau seama că doctrina învingătorilor este cea corectă şi se convertesc brusc la aceasta devenind traseişti politici... Nu mai au limite...
          Suntem cetăţeni europeni... Se pare însă că doar pe hartă... Sau de mâna a doua, aşa cum din păcate, le place unora să spună... Şi asta pentru că ani de-a rândul politicianul român, fie el la putere, în opoziţie, în guvern sau europarlamentar a adoptat poziţia ghiocelului în dicuţiile cu omologii lor europeni... Coloana vertebrală a politicii externe din perioada antecomunistă ne lipseşte cu desăvârşire... Nu putem discuta cu aceştia fără să fim doar „yes-meni”, nu putem negocia de la acelaşi nivel, privirea e continuu spre pantofi, acceptăm tot ceea ce ni se impune...
          Am uitat să mai râdem... Dar nu răsul ăla de badjocură... Am uitat să râdem cu poftă de glume, de gaguri, emisiuni de gen şi dăm vina pentru asta pe viaţa grea... Dar se pare  că nu e chiar aşa... Umorul pe care ni-l furnizează actorii din ziua de azi e răsuflat, stilul ăsta de glume îşi găseşte locul în baruri de mâna a treia... Marii glumeţi ai ţării au ajuns Gigi Becali sau Traian Băsescu... Halal umor...
          Suntem ţara care „importă” foarte uşor tot ceea ce e rău în lume: droguri, prostituţie, clanuri mafiote... I-am lăsat pe străini să ne distrugă industria grea... Am distrus noi restul... Presa scrisă nu mai există... Cărţile au devenit nişte obiecte cu perspective neclare... Mai rămâne să adoptăm ultima „fiţă” americană: să facem scrisul de mână opţional în şcoli...

Jos pălăria pentru Actorii români din Generația de Aur...

Am urmărit aseară un interviu luat de Mihai Gâdea lui Florin Piersic… Domnule, actorul ăsta e magistral… Şi nu e nici un pic de exagerare în vorbele mele… La 77 de ani ai săi debordează de viatalitate şi are o memorie brici… Emisiunea care trebuia să dureze o oră s-a prelungit în realitate pe parcursul a 3 ore jumătate, timp în care atât publicul din platou cât şi toţi cei din faţa televizoarelor au fost extaziaţi… Nu mi-am putut ridica ochii din ecranul televizorului şi am mai râs cum n-am mai făcut-o de mult timp… Întâmplările povestite de acesta, că au fost trăite de marele actor sau că sunt fabulaţii cusute cu aţă albă, nici nu mai contează, pentru că modul cum le evocă, vrăjeşte publicul…

Impresionante au fost de asemenea imaginile din filmele în care a jucat de-a lungul anilor interpretând personaje ca Mărgelatu,  Pintea, Anghel Şaptecai, Cristea Jder, Preda Buzescu, Harap Alb, Maiorul Luncan şi multe, multe altele… Pe cât de frumoase au fost acele imagini, pe atât de  (şi aici am vrut să ajung) dureroase, întrucât marea majoritate a actorilor care apăreau alături de Florin Piersic, “au plecat în Stele” aşa cum îi place să spună maestrului.

Și uite așa, plăcerea de a-i revedea pe ecran s-a amestecat cu gustul amar al gândului că marii actori ai copilăriei și tinereţii noastre, ne mor… Ei, care ne-au încântat ani de zile pe scenele teatrelor sau pe ecranele televizoarelor ne părăsesc unul câte unul… Mă uit în jur şi mă îngrozesc când realizez că din vechea gardă au mai rămas cât să-i numeri pe degete… Mi-e și frică să-i enumăr pe cei rămași din cel puțin două motive: pentru că aș face un sacrilegiu dacă aș uita pe cineva, pe de altă parte lista a rămas prea scurtă… Cu toate astea, cu inima strânsă fac un exercițiu de memorie și încep să enumăr: …lista nu poate fi deschisă, evident, decât cu Florin Piersic... Urmeză Radu Beligan, Draga Olteanu Matei, Tamara Buciuceanu, Ion Caramitru, Victor Hrebengiuc, Sebastian Papaiani, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Mircea Albulescu, Marin Moraru, Ion Besoiu, Florin Zamfirescu, Ileana Stana Ionescu, Ion Dichiseanu, Olga Tudorache… Parcă sunt un comentator de fotbal care comunică echipa ce va intra în teren… Număi că acest teren nu e altceva decât scena teatrului și platoul filmului românesc de altă dată... Actori geniali dar cu trupuri bătrâne… Actori uluitori capabili oricând să ridice o sala în picioare, să obțină minute în șir de aplauze și nenumărate bisuri… Monștri sacri pe care n-ai vrea să se mai dea jos de pe scenă…

Dar acum vine partea grea în care trebuie să mi-i amintesc pe cei care ne-au părăsit deja, cei care acum joacă pe o scenă de undeva sus, în Rai… Nu-i pun într-o anumită ordine a valorii, nici n-aș îndrăzni să fac așa ceva… Îi voi evoca în ordinea în care memoria mi-i va prezenta, făcându-mi încă o dată mea culpa pentru acele nume pe care le voi omite… Am folosit “omite” nu “uitat” pentru că atât pentru mine cât și pentru cei care am copilarit cu filmele lor, acești actori nu vor fi uitați niciodată… Lista o voi deschide cum era normal, cu ultimul dispărut dintre noi, și anume  Sergiu Nicolaescu… Apoi Dem Rădulescu, Amza Pelea, Toma Caragiu, Jean Constantin, Ștefan Mihăilescu Brăila, Serban Ionescu, Puiu Călinescu, Marga Barbu, Octavian Cotescu, Gheorghe Dinică, Iurie Darie, Emil Hossu, Ilarion Ciobanu, Ștefan Iordache, Ștefan Radof, Adrian Pintea, Colea Răutu,  Ion Lucian, Ernest Maftei, Nicu Constantin, Florian Pittiș, George Constantin, Gheorghe Cozorici…

Am fost cinefil încă de mic… Copiilor noștri, obișniți cu zeci de programe de televiziune care emit 24 de ore din 24, le e greu să înțeleagă povestirile noastre – absolut reale dealtfel – când stăteam ore în șir la coadă la bilete la cinematografele din oraș... Matineele, atunci când biletul costa doar doi lei, erau ale noastre… Dacă filmul ne plăcea în mod deosebit îl vedeam de două, trei sau poate de mai multe ori în aceeași săptămână. Mi-amintesc cu drag faptul că uneori ne ascundeam sub scaune un sfert de oră între spectacole pentru a vedea încă odata filmul fără a mai plăti biletul… Ce vremuri…

Și filmele acelea nu aveau surround, 3D, sau efecte speciale prelucrate pe calculator, uneori nici culori… Erau proiectate pe niște “cearșafuri” cutate, uneori chiar murdare, de niște aparate care făceau un zgomot infernal pentru cei care aveau locuri în fundul sălii… De multe ori se întâmpla să se rupă banda sau să se oprească curentul… Dar nimeni nu făcea scandal pentru astea, nu se ducea să facă recamații pe la nu știu ce înstituții sau să ceară banii înapoi pe bilet… De asemenea, nu mâncam floricele de porumb sau alune și nu beam nici cola în timpul spectacolelor… În cel mai rău caz spărgeam „bomboane agricole”, așa cum ne plăcea să le spunem semințelor de floarea soarelui… Nu ne duceam la cinematograf de dragul de a ne lăuda cu noua jachetă ori pantofi sau pentru a socializa cu amicii, pentru că întâlnirea cu prietenii noi o făceam zi de zi pe maidan… Ne duceam acolo pur și simplu să vedem un film să ne bucurăm de actorii noștri “uriași”, să ascultăm replici memorabile care odată reținute nu ne-au mai ieșit niciodată din cap.

Cum să uiți celebra replică a lui Gheorghe Dinică din filmul „Cu mâinile curate”, “-Nu trage dom Semaca, sunt eu, Lăscărică!“, sau a lui Sergiu Nicolaescu, din aceeași peliculă “-Un fleac, m-au ciuruit!“… Sau pe Amza Pellea în Nea Mărin Miliardar când i-a îmbătat pe răpitori “-Ăă Gogule, cu cine mă? Ăștia n-au rezistență!“ sau în filmul Mihai Vitezul, “-Asta-i pohta ce-am pohtit…“. Ori pe Gheorghe Dinica cu “-O mână întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană…” din “Filantropica”… Sau Puiu Călinescu și Dem Rădulescu în “BD la munte și la mare” când încearcă să spună o rugăciune și cel dintâi nimerește “-…cățeluș cu părul creț, fură rața din coteț”, iar celalalt explodează “-Nu-i așa  Domane, nu te lua după el, e nebun!!!”. Sau pe Valentin Teodosiu în Triunghiul Morţii când se adresa fratelui care recita o poezie pe front: „-Taci mă!... Taci mă, nărodule! ... Taci mă că te aude!” „-Cine, mă?” „-Moartea, mă!!!”

Și multe, multe altele… Aș putea “recita“ pasaje întregi din filmele românești, în special cele produse înainte de Revoluție…

Mă întristez, însă uneori că, deși am avut și încă avem actori cu talent uriaș, noi românii, n-am știut să ni-i promovăm… Gheorghe Dinică, Florin Piersic, Amza Pellea, Toma Caragiu, Victor Hrebengiuc, și mulți alții ar fi putut concura oricând cu marile vedete de la Hollywood. Din fericire sunt și câțiva care au dat lovitura și au făcut cunoscută România în afară și pentru astă trebuie să le mulțumim. Îi amintesc aici pe Maia Morgenstern, Marcel Iureș și Andi Vasluianu…

Jos masca!!! Sau mai bine, nu???

                            

           Am văzut zilele astea, pentru a treia sau a patra oară, filmul "Omul cu masca de fier". Lăsând la o parte subiectul şi acţiunea filmului, ideea purtării unei măşti fizice te împinge să reflecţi şi asupra măştilor morale pe care le purtăm fiecare dintre noi, zi de zi.

          Că e o masca la un bal de gen, o simplă acoperire a pielii cu fond de ten, atitudinea de persoană serioasă adoptată la serviciu, un zâmbet pe faţa întristată sau din contră, o atitudine dură când s-ar impune o stare destinsă, etc. aceste denaturări ale propriei realităţi pe care le transmiţi voit celor din jur, te fac să te simţi mai bine, să fii în largul tău. De ce oare? Pentru că de multe ori nu vrei să fi cunoscut aşa cum eşti în realitate ori nu vrei sau nu eşti capabil să-ţi exprimi adevăratele sentimente sau simţi că adevărul exprimat în acel moment ar putea aduce prejudicii mai mari decât deformarea acestuia sau nu ai încredere în interlocutor sau poate ţi-e ruşine de propriile acţiuni ori propria persoană.
          Şi uite aşa devenim cu toţii nişte actori. De cele mai multe ori proşti... Avem scene proprii pe care jucăm roluri cu care nu ne identificăm. În fiecare zi dăm cortina la o parte, ne punem masca şi ieşim cu curaj în lumina reflectoarelor. Probabil că în mintea noastră avem impresia că dăm un spectacol remarcabil, în realitate oferim un spectacol ieftin şi de prost gust. Şi asta pentru că ne transpunem în persoanje care nu ne reprezintă. Ne mascăm sentimentele şi ne străduim să părem mai puternici, mai încrezători şi mai buni. Poate că uneori mimăm fericirea, dar aşa ne pierdem identitatea. Şi într-un final nici n-o să mai ştim care ne e chipul şi care masca.

          Din toate aceste distorsionări a realităţii propriei persoane dorim să obţinem maximum de efect pozitiv pentru a ieşi în evidenţă doar în modul în care vrem noi, însă partea negativă care apare odată cu purtarea prea mult timp a unei astfel de măşti morale e că s-ar putea să ne obişnuim atât de mult cu ea, să ni se pară că ni se potriveşte atât de bine, încât să nu ne mai recunoaştem pe noi înşine. Şi aşa ajungem să ne minţim pe noi înşine, să plecăm urechea la propriile noastre minciuni, să nu mai deosebim adevărul nici în noi, nici în jurul nostru, să nu mai avem respect nici pentru noi, nici pentru ceilalţi.  

        În contradicţie cu asta, îmi aduc aminte de alt film "Mincinosul mincinoşilor" în care personajului principal, un avocat de succes care a reuşit în viaţă minţind pe toată lumea, i se întâmplă că datorită unei dorinţe arzătoare pusă de fiul său atunci când a suflat în lumânările de pe tort, să nu mai poată minţi. Şi uite aşa marele avocat descoperă că este total incapabil să spună ceva ce nu este adevărat şi nici măcar să ocolească adevarul. Nu e bine nici aşa... Mi s-ar părea pe dos să nu te poţi abţine să spui ceea ce gândeşti cu adevărat... De fapt ar fi chiar înfricoşător şi uneori dezastruos... Îţi dai seama, să trebuiască să-i spui prietenului cel mai bun care se laudă cu noua sa maşină: "Amice, degeaba ţi-ai luat-o dacă conduci prost ca o cizmă!". Sau şefului tău, "Domnule, sunteţi mult mai slab pregătit din punct de vedere profesional decât mine, şi nu ştiu cum aţi ajuns în funcţia asta". Sau prietenei ori soţiei: "Dragă, nu mai încapi în haine!", Şi multe altele de genul ăsta: nu vei mai râde forţat la glumele răsuflate ale colegului, nu vei mai lăuda mâncarea soacrei ba, mai rău îi vei spune în faţă că n-ai suferit-o niciodată.  Acum, citind astea, pare mai mult decât amuzant, dar ce-ar fi să te trezeşti că eşti într-o situaţie identică? Cu siguranţă o transpiraţie rece ţi-ar traversa şira spunării. Pentru că ai realiza consecinţele aproape imediate pe care le-au declanşat cuvintele tale şi care ţi-ar da viaţa peste cap într-un mod poate iremediabil...

          Şi oare, într-o astfel de situaţie, când nimeni nu ar fi capabil să mintă sau să ocolească adevărul, am trăi într-o lume mai bună? Faptul că vom fi nişte cărţi deschise pentru oricine, ne va uşura trecerea prin viaţă? Dacă nu vom mai avea secrete unii faţă de ceilalţi, oare asta ne va uni, sau din contră? Nu ştiu... Dar cu siguranţă ştiu că multe s-ar schimba...

          Proverbe vechi de genul "trebuie să mănânci un sac de sare împreună cu soţul/soţia până să îl/o cunoşti" ar deveni fără noimă dacă fiecare dintre noi am fi fără de secrete pentru cei din jur. Practic n-am mai reuşi să ne individualizăm... Pentru că atunci când nu mai ai nimic de descoperit la omul de lângă tine, când nu mai are nimic să te uimească, viaţa devine monotonă şi poate chiar neplăcută.

         Toată lumea minte, indiferent dacă recunoaşte sau nu... Şi asta pentru că aşa am fost noi creaţi... Purtăm în genomul nostru defectele de a fi şi puţin (sau unori mult) mincinoşi, mistificatori, ipocriţi şi uneori chiar perfizi... Bine, există diferenţe majore şi între mincinoşi: unul e mincinosul "sincer", care minte din culpă, inconştient, şi cel "nesincer", care minte lucid şi cu premeditare. Şi unul şi celălalt mint fără să clipească, ceea ce poate fi descumpănitor, numai că mincinosul "nesincer" minte ca să-şi îndeplinească obiectivele pe când cel "sincer" minte cel mai adesea ca să-şi acopere greşelile. Unul minte cu măsură şi doar când e necesar, celălalt minte cum respiră. Unul ajustează realitatea pe termen scurt fără să piardă contactul cu ea, celălalt trăieşte pe termen lung într-o realitate fictivă. Mincinosul "nesincer" violează ordinea limbajului, cel "sincer" violează realitatea însăşi.
          Sunt convins că se vor găsi mulţi care să mă blameze pentru faptul că par a instiga la a denatura adevărul... Nu, nu am vrut să fac apologia minciunii, acst lucru este doar o aparenţă, întrucât în realitate am vrut să subliniez doar faptul că în viaţă, de foarte multe ori nu le poţi spune oamenilor din jurul tău ceea ce gândeşti, ceea ce simţi sau ceea ce-ţi doreşti cu adevărat, nu pentru că nu ştii, nu pentru că nu vrei, nu neapărat că nu ai încredere în ei, ci pentru că nu găseşti întotdeauna formularea adecvată pentru a-i face să te înţeleagă sau să te accepte...

POPORUL român și politicienii (pe care și-i merită???)

          Gata, avem Guvern... Tocmai ce a depus jurământul în fața Președintelui... Lăsând la o parte orientarea și opiniile politice și mizând pe buna-credință a guvernanților, n-am putut să nu remarc în textul jurământului de învestitură faptul că miniștri vor "dărui toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a POPORULUI român". Cu două-trei zile înainte însă, am auzit din partea unui reprezentant al unui partid de opoziție faptul că programul de guvernare al puterii nu este realist, argumentând că atunci când acesta a fost conceput, politicientii nu s-au raportat la POPOR, nu au ținut cont de părerea acestuia...

          Nu contest faptul că și unii și alții ar putea avea dreptate, chiar dacă au păreri diametral opuse. Cine sunt eu să contest buna-credință a unuia sau altuia dintre politicieni sau faptul că aceștia știu ce vrea POPORUL și că vor face tot ceea ce le stă în putere să îi fie bine acestuia. Că doar d-aia au ajuns politicieni și au fost votați de POPOR.

          Numai că, cu cât vorbesc mai mult despre asta, cu atât sunt mai contrariat de faptul că nu înțeleg ce vor să spună politicienii atunci când se referă la POPOR, întrucât în capul meu rulează încontinuu două întrebări la care nu am încă răspuns. Astfel, de când ascultă politicienii dorința POPORULUI?! Și mai ales, cine e, frate, POPORUL ăsta?! 

          Când îmi pun întrebările acestea, nu vreau să fac apologia doar a politicianului postdecembrist. Și asta pentru că știu că politicienii români au gândit și acționat identic de-a lungul istoriei, indiferent de era în care au evoluat. 

          Încercând să mă lămuresc cum stă treaba, fac un exercițiu de memorie și imediat, câteva exemple îmi trec razant prin minte. Politicienii ascultând POPORUL... Hmm... Așa s-o fi întâmplat și în 1907 când mii de oameni s-au trezit să strige "noi vrem pământ!"? Politicienii vremii au auzit, au dezbătut și au hotărât să le împartă... gloanțe și obuze. La fel și autoritățile de după cel de-al Doilea Război Mondial au plecat urechea la doleanțele POPORULUI care susținea că nu e oportun pentru noi comunismul. Tuturor celor ce au vorbit, ba mai mult și unora care nu aveau nicio legătură cu subiectul, li s-a asigurat un loc sigur la Pitești, Gherla, Jilava, Văcărești sau în alte locații zăbrelate de genul ăsta. Să mai vorbim și de viața politică de după Revoluție? Acum se poate spune că într-adevăr politicienii sunt numai urechi la doleanțele POPORULUI. Astfel ne ascultă telefoanele, emailurile, ambiental și cine știe în câte alte moduri, dar toate astea spre binele nostru...

          Să mai amintesc de cât de bine au fost ascultați și rezolvați de cine trebuie dintre politicieni, cei care au strigat toată iarna trecută în București "Jos ... !", sau pe cei peste șapte milioane care au votat la Referendum pentru căderea unuia sau altuia, sau pe POPORUL care a decis că trebuie să avem doar 300 de parlamentari??? 

          Faptul că nu sunt partinic îmi dă posibilitatea să analizez obiectiv problema și să concluzionez  că politicienii români din toate timpurile ori sunt orbi și surzi la problemele POPORULUI, ori nu reușesc să facă diferența între "a auzi" și "a asculta", pentru că repet, nu vreau să-i acuz, încă, de rea-voință. 

          Acum realizez că în cele câteva rânduri expuse am abuzat și eu ca și politicienii de cuvântul "POPOR". Parcă are o atracție specială de a se așeza în fraze cuvântul ăsta și pentru că și eu am căzut în capcana asta va trebui să acord circumstanțe atenuante și politicienilor  care au în gură "POPORUL" tot timpul. 

          Îmi vine în minte o definiție idilică dată cu vreo 170 de ani în urmă de marele Bălcescu: "Patria e POPORUL și nu tagma jefuitorilor". Din nefericire, în ziua de azi asocierea POPORULUI cu patria a devenit caducă din cel puțin două puncte de vedere, respectiv datorită globalizării dar mai ales din cauza noii mentalități libertine adoptate de români după Revoluție. A mai auzit cineva termenul de "patrie" în discuțiile sau discursurile privind țara? Nu, pentru că asta ar arăta o apropiere mare sau poate chiar apartenență la țară, lucru de care nu mai e cazul în aceste vremuri tulburi, în care nu ne mai oprim dintr-un alergat...

          Și uite așa revin la întrebarea mea: cine e POPORUL? O fi POPORUL român tineretul care a ieșit în decembrie 1989, cel care a fost împușcat pentru libertate sau țiganii care au mâncat lebedele de la Viena, care cerșesc și fură în toate orașele mari din Europa? POPORUL român este muncitorul ce a plecat de pe plaiurile mioritice și trudește zi-lumină pe șantierele din alte țări sau prostituatele care-ți fac semn la orice colț de stradă? POPORUL român este Ștefan cel Mare, Nicolae Iorga, Nicolae Grigorescu, Traian Vuia, Nadia Comăneci sau huliganii care după un meci de fotbal se iau la bătaie și aruncă cu cărămizi și pavele de beton într-un jandarm care se află deja pe jos în stare de inconștiență? Tot POPORUL român sunt țăranii care în timpul inundațiilor ce le luau casele, stăteau în cârciumă și beau, uitându-se ca la televizor la jandarmii care umpleau saci de nisip și în timp ce închinau un pahar de tărie se scuzau că nu pot munci pentru că e zi de sărbătoare religioasă? Sau POPORUL român e doctorul Raed Arafat care ani de zile a luptat cu un sistem bolnav să implementeze ceva nou, aproape indispensabil în medicina de urgență? POPORUL român sunt clanurile interlope care și-au împărțit influența în Romania și cer taxe de protecție sau șomerul român din Spania care a sărit în focul ce cuprinsese o casă pentru a salva un copil căruia nu i se mai dădea nicio șansă?

          Și uite așa mă pomenesc din nou că intrând mai adânc în amănunte, în loc să mă luminez, devin din ce în ce mai confuz. Și învârtindu-mă în acest cerc vicios mă văd nevoit să mă întorc din nou la politicieni și să-i întreb pe ei, poate știu mai bine, cine este acel POPOR despre care vorbesc în toate discursurile???

Limbajul trupului sau cum poți fi trădat de propriul corp...

          E imposibil ca de-a lungul timpului să nu fi descoperit la cei din jurul tău reacţii, atitudini sau anumite mişcări  prin care să realizezi că aceştia disimulează într-un fel adevărul, încearcând să ascundă ceva... De asemenea nu se poate să nu fi fost chiar tu trădat de gesturi în anumite momente când ţi-ai fi dorit ca ceea ce exprimi să fie recepţionat de ceilalţi doar din vorbele tale. Şi asta pentru că există poate mii de semne şi mesaje non-verbale pe care le "emanăm". Freud era de părere că oamenii nu sunt în stare să-şi ascundă definitiv sentimentele de ceilalţi şi spunea că: „oricine are ochi să vadă şi urechi să audă se poate convinge singur că nici un muritor nu poate păstra un secret. Dacă buzele lui tac, vorbeşte cu degetele, mesajele trădătoare ies prin toţi porii lui."

           De cele mai multe ori, fără să ne dăm seama, comunicăm non-verbal. Comunicarea verbală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce canalul non-verbal este utilizat pentru exprimarea atitudinii interpersonale, uneori chiar pentru a înlocui mesajele verbale. Cum aşa? Ei bine e de ajuns uneori ca o persoană să arunce o privire "plină de venin" sau din contră o femeie să-şi treacă mâna prin păr şi să privească "într-un anumit fel"  pentru ca interlocutorul să priceapă intenţia mai bine exprimată decât într-o mie de cuvinte...

          Să nu crezi că trebuie să fii foarte înzestrat mental sau psiholog ca să înţelegi semnificaţia a mare parte din aceste semnale... Orice mamă va face diferenţa între plânsul pruncului ei care "îi spune" că îi e foame sau că îl doare ceva. Alt exemplu clarificator ar fi acela al filmului mut: fiecare actor îşi folosea îndemânarea pentru a comunica -bineînţeles non-verbal- utilizând gesturi şi semnale ale trupului pentru a se exprima eficient. Şi să-mi spună mie cineva că nu a priceput filmele lui Stan şi Bran sau ale lui Charlie Chaplin sau că nu a înţeles umorul lor, că nu a izbucnit în râs la gagurile lor...

          Aşadar  tot timpul corpul te trădează: modul cum stai pe scaun spune imediat dacă eşti interesat de discuţie sau nu, poziţia corpului în timpul mersului exprimă încrederea în propria persoană, felul cum strângi mâna cuiva în semn de salut evocă dominarea respectiv supunerea, roaderea unghiilor arată clar că persoana în cauză se află sub presiune şi face o încercare inconștientă de a-şi redobândi siguranţa, spaţiul fizic existent între două persoane care îşi vorbesc, dezvăluie intimitatea dintre ele, transpirația excesivă sau frământarea mâinilor arată stresul la care e supus cineva...

          Dar ochii? Ochii sunt aliații noștri sau niște trădători perfizi? În ochi se pot citi imediat bucuria, tristeţea, iubirea, ura, dezamăgirea, curajul... Nu contează că sunt albaștri, verzi, negri sau căprui, ochii "vorbesc" mult mai mult decât ne-am dori despre gândurile sentimentele și intențiile noastre. Teoria spune că ochii nu pot minți, ei fiind oglinda sufletului. Dacă știi să "citești" în ochi nu vei fi niciodată amăgit. 

          Psihologii au demonstrat faptul că atunci când o persoană vorbește și privește în dreapta sus, aceasta vizualizează un eveniment imaginar sau „construit” pe loc, așadar minte. În schimb, atunci când privește în partea stângă sus aceasta vizualizează o amintire reală deci teoretic, spune adevărul.

           Ochii au avut dintotdeauna un rol uriaș și în jocul seducției... Când o femeie vrea să seducă un bărbat, se va uita spre el preţ de câteva fracţiuni de secundă. În felul acesta, bărbatul înţelege intenţia femeii. Doi îndrăgostiți își pot "vorbi" doar cu ochii fără a fi nevoie de cuvinte sau mișcări și cu toate astea să se facă perfect înțeleși. Și asta din cauză că în funcție de starea de spirit, de atitudine și de sentimente pupilele se dilată și se contractă, trimițând semnalele aferente. S-a dovedit științific faptul că excitarea, atât la bărbați cât și la femei duce la dilatarea pupilei, fapt interpretat corect de către partener, deși într-o manieră inconștientă...

          Nu numai ochii efectiv ci și privirea poate spune multe. O privire fixă poate exprima conștiința propriei forțe și a puterii de influență asupra celor din jur. Privirea intimă este îndreptată în zona dintre ochi, bărbie și piept, coborând spre corp, pe când cea drept în ochi indică disponibilitatea de comunicare deschisă și directă.

          Mai mult chiar, psihologii au făcut profilul personalității oamenilor și în funcție de culoarea ochilor. Așadar dacă stai de vorbă cu cineva cu ochi albaștri, în principiu vei știi despre el că e o persoană echilibrată psihic, cu multă creativitate, cu memorie vizuală foarte bună, cu înclinație spre cunoaștere și analiză. Cei cu ochii verzi sunt persoane extrem de afectuoase, tandre, însă schimbătoare și deseori labile psihic. Ochii negri demască persoana de încredere, foarte realistă, cu o capacitate de persuasiune uriaşă, tandră, dar şi potenţial aventurieră în dragoste. 

          Așadar de cele mai multe ori gesturile pot spune mai mult decât cuvintele. În relaţiile dintre oameni care se cunosc foarte bine, se întâmplă deseori ca tensiunile să fie rezolvate printr-o simplă îmbrăţişare sau o mângâiere. Și asta mai ales din cauză că bărbaţii înţeleg mult mai uşor gesturile decât cuvintele. De fapt, orice relaţie interpersonală are de câştigat când gesturile oamenilor sunt vi­zibile. Cu cât oamenii sunt mai săraci în gesturi, cu atât sugerează că au mai puţine relaţii şi nu se simt confortabil în grupul respectiv.

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA, oriunde te-ai afla...

     Deoarece se apropie Ziua Națională a României aud din ce în ce mai des, pe toate posturile de televiziune și prin presa scrisă ce mândri suntem noi că suntem români, ce popor strălucit suntem, facem acțiuni de împărțire de steaguri tricolore pe străzi, și multe alte inepții de genul ăsta... Doar o singură dată pe an, de 1 Decembrie ne aducem aminte că suntem români și ne batem cu cărămida în piept că ne iubim țara și că suntem patrioți... Anul acesta e parcă și mai rău ca de obicei, deoarece campania electorală pentru alegerile parlamentare s-a suprapus cu Ziua Națională, dându-le politicienilor posibilitatea să fie continuu pe sticlă stând drepți, cu mâna pe inimă, ținând cuvântări despre trecutul glorios, despre ostașii români care au căzut la datorie pentru Unire și chiar vărsând câte o lacrimă de crocodil atunci când vorbesc despre țărișoara lor... Ți se face silă... Oare nu se uită și ei seara la televizor, la rubricile de știri, să-și vadă propria prestație, cât de penibili sunt??? Chiar atât de proști ne cred???

     Discursurile abundă de dragostea de țară, de mândria pe care o simt ei că sunt români, dar totul se rezumă la caracterul declarativ. Doamne ferește să fie puși vreodată să-și arate adevărata dragoste de țară. Vor fugi mâncând pământul, vor dispărea definitiv din spațiul public pentru că vor realiza că dragostea de țară se obține foarte greu și se plătește foarte scump... Istoria a dovedit-o mereu... Câte milioane de români n-au murit în lunga noastră istorie în luptele pentru apărarea țării, câți nu au fost executați pentru credința lor nestrămutată privind patria lor... Pe ei i-a intrebat cineva dacă și-au iubit țara??? Au afirmat ei vreodată că sunt patrioți? Nu, doar AU DOVEDIT-O dându-și viața pentru propria credință... Ce argument mai solid de patriotism poți găsi, decât a-ți da viața pentru țară???

     Discursurile, declarațiile nu fac altceva decât să întineze adevăratele idealuri ale celor care și-au dat viața pentru această țară și să arate - dacă mai era nevoie- cât de mici  sunt actualii noștri politicieni...

     De ce trebuie neapărat să afirmăm că ne iubim țara? Sau până la urmă, de ce trebuie să ne iubim țara? Cu ocazia asta mă văd în situația de a mă întreba dacă eu îmi iubesc țara... Nici nu știu ce să-mi răspund... Înțeleg să fiu loial țării, să respect trecutul, prezentul și viitorul - asta dacă o mai avea vreunul cu genul ăsta de conducători. Nu, nu cred că iubesc România, iubesc doar oamenii calzi de aici, iubesc frumusețile ei, locurile, peisajele pentru care foarte mulți ar da bani grei să le poată vedea, dar care noi nu le prețuim. Iubesc Marea Neagră, iubesc Munții Carpați, iubesc Delta Dunării, iubesc mănăstirile din Moldova, cetățile din  Ardeal, mâncarea tradițională românească.

     Din păcate România e o țară a contrastelor... E imposibil să nu fi auzit până acum sintagma "ce țară frumoasă e România asta, păcat că e locuită"... Și așa este, pentru că pe tot plaiul mioritic, frumusețile patriei sunt îngropate în gunoaie, oamenii sunt tot mai bagați în mizerii și răutăți, cultura a devenit incultură, murim cu zile prin spitale, câinii vagabonzi ne mănâncă pe stradă. Romania a devenit puțin câte puțin țara bețivilor, a lașilor, a politicienilor corupți care au avut grijă să-i denumească prin lege(!!!) pe țigani, romi, în așa fel încât occidentul să facă confuzia- zic eu pertinentă- între etnie și naționalitatea română, a oamenilor care nu numai că refuză voluntariatul, dar se mai și uită chiorâș la cei care prestează ceva benevol... 
      Astfel de lucruri ar trebui să te facă să-ţi fie ruşine că eşti român. Dar mie nu mi-e ruşine că sunt român, mi-e ruşine doar că alţii sunt români. Din contră sunt chiar mândru că sunt român. Sunt mândru că vorbesc aceeași limbă cu Eminescu și cu Creangă, că sunt cunoscut datorită lui Traian Vuia, Emil Racoviță și Nadiei Comăneci, că pot gândi în stilul lui Nicolae Iorga și Octavian Paller, că am avut conducători ca Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu, că pot vedea la mine acasă operele lui Nicolae Grigorescu și ale lui Constantin Brâncuși, că pot aplauda victoriile lui Lucian Bute și ale Sandrei Izbașa...   

     Nu pot însă să-mi scot din minte cuvintele lui Octavian Goga spuse cu mai bine de de 100 de ani în urmă despre România și care sunt în continuare de o actualitate dureroasă: “Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştri care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.”

     În final nu pot decât să sper că într-un viitor cât mai apropiat aceste cuvinte vor deveni caduce...
       Acum, la 1 Decembrie, îți spun doar atât: LA MULȚI ANI, ROMÂNIA, oriunde te-ai afla...