POPORUL român și politicienii (pe care și-i merită???)

          Gata, avem Guvern... Tocmai ce a depus jurământul în fața Președintelui... Lăsând la o parte orientarea și opiniile politice și mizând pe buna-credință a guvernanților, n-am putut să nu remarc în textul jurământului de învestitură faptul că miniștri vor "dărui toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a POPORULUI român". Cu două-trei zile înainte însă, am auzit din partea unui reprezentant al unui partid de opoziție faptul că programul de guvernare al puterii nu este realist, argumentând că atunci când acesta a fost conceput, politicientii nu s-au raportat la POPOR, nu au ținut cont de părerea acestuia...

          Nu contest faptul că și unii și alții ar putea avea dreptate, chiar dacă au păreri diametral opuse. Cine sunt eu să contest buna-credință a unuia sau altuia dintre politicieni sau faptul că aceștia știu ce vrea POPORUL și că vor face tot ceea ce le stă în putere să îi fie bine acestuia. Că doar d-aia au ajuns politicieni și au fost votați de POPOR.

          Numai că, cu cât vorbesc mai mult despre asta, cu atât sunt mai contrariat de faptul că nu înțeleg ce vor să spună politicienii atunci când se referă la POPOR, întrucât în capul meu rulează încontinuu două întrebări la care nu am încă răspuns. Astfel, de când ascultă politicienii dorința POPORULUI?! Și mai ales, cine e, frate, POPORUL ăsta?! 

          Când îmi pun întrebările acestea, nu vreau să fac apologia doar a politicianului postdecembrist. Și asta pentru că știu că politicienii români au gândit și acționat identic de-a lungul istoriei, indiferent de era în care au evoluat. 

          Încercând să mă lămuresc cum stă treaba, fac un exercițiu de memorie și imediat, câteva exemple îmi trec razant prin minte. Politicienii ascultând POPORUL... Hmm... Așa s-o fi întâmplat și în 1907 când mii de oameni s-au trezit să strige "noi vrem pământ!"? Politicienii vremii au auzit, au dezbătut și au hotărât să le împartă... gloanțe și obuze. La fel și autoritățile de după cel de-al Doilea Război Mondial au plecat urechea la doleanțele POPORULUI care susținea că nu e oportun pentru noi comunismul. Tuturor celor ce au vorbit, ba mai mult și unora care nu aveau nicio legătură cu subiectul, li s-a asigurat un loc sigur la Pitești, Gherla, Jilava, Văcărești sau în alte locații zăbrelate de genul ăsta. Să mai vorbim și de viața politică de după Revoluție? Acum se poate spune că într-adevăr politicienii sunt numai urechi la doleanțele POPORULUI. Astfel ne ascultă telefoanele, emailurile, ambiental și cine știe în câte alte moduri, dar toate astea spre binele nostru...

          Să mai amintesc de cât de bine au fost ascultați și rezolvați de cine trebuie dintre politicieni, cei care au strigat toată iarna trecută în București "Jos ... !", sau pe cei peste șapte milioane care au votat la Referendum pentru căderea unuia sau altuia, sau pe POPORUL care a decis că trebuie să avem doar 300 de parlamentari??? 

          Faptul că nu sunt partinic îmi dă posibilitatea să analizez obiectiv problema și să concluzionez  că politicienii români din toate timpurile ori sunt orbi și surzi la problemele POPORULUI, ori nu reușesc să facă diferența între "a auzi" și "a asculta", pentru că repet, nu vreau să-i acuz, încă, de rea-voință. 

          Acum realizez că în cele câteva rânduri expuse am abuzat și eu ca și politicienii de cuvântul "POPOR". Parcă are o atracție specială de a se așeza în fraze cuvântul ăsta și pentru că și eu am căzut în capcana asta va trebui să acord circumstanțe atenuante și politicienilor  care au în gură "POPORUL" tot timpul. 

          Îmi vine în minte o definiție idilică dată cu vreo 170 de ani în urmă de marele Bălcescu: "Patria e POPORUL și nu tagma jefuitorilor". Din nefericire, în ziua de azi asocierea POPORULUI cu patria a devenit caducă din cel puțin două puncte de vedere, respectiv datorită globalizării dar mai ales din cauza noii mentalități libertine adoptate de români după Revoluție. A mai auzit cineva termenul de "patrie" în discuțiile sau discursurile privind țara? Nu, pentru că asta ar arăta o apropiere mare sau poate chiar apartenență la țară, lucru de care nu mai e cazul în aceste vremuri tulburi, în care nu ne mai oprim dintr-un alergat...

          Și uite așa revin la întrebarea mea: cine e POPORUL? O fi POPORUL român tineretul care a ieșit în decembrie 1989, cel care a fost împușcat pentru libertate sau țiganii care au mâncat lebedele de la Viena, care cerșesc și fură în toate orașele mari din Europa? POPORUL român este muncitorul ce a plecat de pe plaiurile mioritice și trudește zi-lumină pe șantierele din alte țări sau prostituatele care-ți fac semn la orice colț de stradă? POPORUL român este Ștefan cel Mare, Nicolae Iorga, Nicolae Grigorescu, Traian Vuia, Nadia Comăneci sau huliganii care după un meci de fotbal se iau la bătaie și aruncă cu cărămizi și pavele de beton într-un jandarm care se află deja pe jos în stare de inconștiență? Tot POPORUL român sunt țăranii care în timpul inundațiilor ce le luau casele, stăteau în cârciumă și beau, uitându-se ca la televizor la jandarmii care umpleau saci de nisip și în timp ce închinau un pahar de tărie se scuzau că nu pot munci pentru că e zi de sărbătoare religioasă? Sau POPORUL român e doctorul Raed Arafat care ani de zile a luptat cu un sistem bolnav să implementeze ceva nou, aproape indispensabil în medicina de urgență? POPORUL român sunt clanurile interlope care și-au împărțit influența în Romania și cer taxe de protecție sau șomerul român din Spania care a sărit în focul ce cuprinsese o casă pentru a salva un copil căruia nu i se mai dădea nicio șansă?

          Și uite așa mă pomenesc din nou că intrând mai adânc în amănunte, în loc să mă luminez, devin din ce în ce mai confuz. Și învârtindu-mă în acest cerc vicios mă văd nevoit să mă întorc din nou la politicieni și să-i întreb pe ei, poate știu mai bine, cine este acel POPOR despre care vorbesc în toate discursurile???