Jos masca!!! Sau mai bine, nu???

                            

           Am văzut zilele astea, pentru a treia sau a patra oară, filmul "Omul cu masca de fier". Lăsând la o parte subiectul şi acţiunea filmului, ideea purtării unei măşti fizice te împinge să reflecţi şi asupra măştilor morale pe care le purtăm fiecare dintre noi, zi de zi.

          Că e o masca la un bal de gen, o simplă acoperire a pielii cu fond de ten, atitudinea de persoană serioasă adoptată la serviciu, un zâmbet pe faţa întristată sau din contră, o atitudine dură când s-ar impune o stare destinsă, etc. aceste denaturări ale propriei realităţi pe care le transmiţi voit celor din jur, te fac să te simţi mai bine, să fii în largul tău. De ce oare? Pentru că de multe ori nu vrei să fi cunoscut aşa cum eşti în realitate ori nu vrei sau nu eşti capabil să-ţi exprimi adevăratele sentimente sau simţi că adevărul exprimat în acel moment ar putea aduce prejudicii mai mari decât deformarea acestuia sau nu ai încredere în interlocutor sau poate ţi-e ruşine de propriile acţiuni ori propria persoană.
          Şi uite aşa devenim cu toţii nişte actori. De cele mai multe ori proşti... Avem scene proprii pe care jucăm roluri cu care nu ne identificăm. În fiecare zi dăm cortina la o parte, ne punem masca şi ieşim cu curaj în lumina reflectoarelor. Probabil că în mintea noastră avem impresia că dăm un spectacol remarcabil, în realitate oferim un spectacol ieftin şi de prost gust. Şi asta pentru că ne transpunem în persoanje care nu ne reprezintă. Ne mascăm sentimentele şi ne străduim să părem mai puternici, mai încrezători şi mai buni. Poate că uneori mimăm fericirea, dar aşa ne pierdem identitatea. Şi într-un final nici n-o să mai ştim care ne e chipul şi care masca.

          Din toate aceste distorsionări a realităţii propriei persoane dorim să obţinem maximum de efect pozitiv pentru a ieşi în evidenţă doar în modul în care vrem noi, însă partea negativă care apare odată cu purtarea prea mult timp a unei astfel de măşti morale e că s-ar putea să ne obişnuim atât de mult cu ea, să ni se pară că ni se potriveşte atât de bine, încât să nu ne mai recunoaştem pe noi înşine. Şi aşa ajungem să ne minţim pe noi înşine, să plecăm urechea la propriile noastre minciuni, să nu mai deosebim adevărul nici în noi, nici în jurul nostru, să nu mai avem respect nici pentru noi, nici pentru ceilalţi.  

        În contradicţie cu asta, îmi aduc aminte de alt film "Mincinosul mincinoşilor" în care personajului principal, un avocat de succes care a reuşit în viaţă minţind pe toată lumea, i se întâmplă că datorită unei dorinţe arzătoare pusă de fiul său atunci când a suflat în lumânările de pe tort, să nu mai poată minţi. Şi uite aşa marele avocat descoperă că este total incapabil să spună ceva ce nu este adevărat şi nici măcar să ocolească adevarul. Nu e bine nici aşa... Mi s-ar părea pe dos să nu te poţi abţine să spui ceea ce gândeşti cu adevărat... De fapt ar fi chiar înfricoşător şi uneori dezastruos... Îţi dai seama, să trebuiască să-i spui prietenului cel mai bun care se laudă cu noua sa maşină: "Amice, degeaba ţi-ai luat-o dacă conduci prost ca o cizmă!". Sau şefului tău, "Domnule, sunteţi mult mai slab pregătit din punct de vedere profesional decât mine, şi nu ştiu cum aţi ajuns în funcţia asta". Sau prietenei ori soţiei: "Dragă, nu mai încapi în haine!", Şi multe altele de genul ăsta: nu vei mai râde forţat la glumele răsuflate ale colegului, nu vei mai lăuda mâncarea soacrei ba, mai rău îi vei spune în faţă că n-ai suferit-o niciodată.  Acum, citind astea, pare mai mult decât amuzant, dar ce-ar fi să te trezeşti că eşti într-o situaţie identică? Cu siguranţă o transpiraţie rece ţi-ar traversa şira spunării. Pentru că ai realiza consecinţele aproape imediate pe care le-au declanşat cuvintele tale şi care ţi-ar da viaţa peste cap într-un mod poate iremediabil...

          Şi oare, într-o astfel de situaţie, când nimeni nu ar fi capabil să mintă sau să ocolească adevărul, am trăi într-o lume mai bună? Faptul că vom fi nişte cărţi deschise pentru oricine, ne va uşura trecerea prin viaţă? Dacă nu vom mai avea secrete unii faţă de ceilalţi, oare asta ne va uni, sau din contră? Nu ştiu... Dar cu siguranţă ştiu că multe s-ar schimba...

          Proverbe vechi de genul "trebuie să mănânci un sac de sare împreună cu soţul/soţia până să îl/o cunoşti" ar deveni fără noimă dacă fiecare dintre noi am fi fără de secrete pentru cei din jur. Practic n-am mai reuşi să ne individualizăm... Pentru că atunci când nu mai ai nimic de descoperit la omul de lângă tine, când nu mai are nimic să te uimească, viaţa devine monotonă şi poate chiar neplăcută.

         Toată lumea minte, indiferent dacă recunoaşte sau nu... Şi asta pentru că aşa am fost noi creaţi... Purtăm în genomul nostru defectele de a fi şi puţin (sau unori mult) mincinoşi, mistificatori, ipocriţi şi uneori chiar perfizi... Bine, există diferenţe majore şi între mincinoşi: unul e mincinosul "sincer", care minte din culpă, inconştient, şi cel "nesincer", care minte lucid şi cu premeditare. Şi unul şi celălalt mint fără să clipească, ceea ce poate fi descumpănitor, numai că mincinosul "nesincer" minte ca să-şi îndeplinească obiectivele pe când cel "sincer" minte cel mai adesea ca să-şi acopere greşelile. Unul minte cu măsură şi doar când e necesar, celălalt minte cum respiră. Unul ajustează realitatea pe termen scurt fără să piardă contactul cu ea, celălalt trăieşte pe termen lung într-o realitate fictivă. Mincinosul "nesincer" violează ordinea limbajului, cel "sincer" violează realitatea însăşi.
          Sunt convins că se vor găsi mulţi care să mă blameze pentru faptul că par a instiga la a denatura adevărul... Nu, nu am vrut să fac apologia minciunii, acst lucru este doar o aparenţă, întrucât în realitate am vrut să subliniez doar faptul că în viaţă, de foarte multe ori nu le poţi spune oamenilor din jurul tău ceea ce gândeşti, ceea ce simţi sau ceea ce-ţi doreşti cu adevărat, nu pentru că nu ştii, nu pentru că nu vrei, nu neapărat că nu ai încredere în ei, ci pentru că nu găseşti întotdeauna formularea adecvată pentru a-i face să te înţeleagă sau să te accepte...