LA MULȚI ANI, ROMÂNIA, oriunde te-ai afla...

     Deoarece se apropie Ziua Națională a României aud din ce în ce mai des, pe toate posturile de televiziune și prin presa scrisă ce mândri suntem noi că suntem români, ce popor strălucit suntem, facem acțiuni de împărțire de steaguri tricolore pe străzi, și multe alte inepții de genul ăsta... Doar o singură dată pe an, de 1 Decembrie ne aducem aminte că suntem români și ne batem cu cărămida în piept că ne iubim țara și că suntem patrioți... Anul acesta e parcă și mai rău ca de obicei, deoarece campania electorală pentru alegerile parlamentare s-a suprapus cu Ziua Națională, dându-le politicienilor posibilitatea să fie continuu pe sticlă stând drepți, cu mâna pe inimă, ținând cuvântări despre trecutul glorios, despre ostașii români care au căzut la datorie pentru Unire și chiar vărsând câte o lacrimă de crocodil atunci când vorbesc despre țărișoara lor... Ți se face silă... Oare nu se uită și ei seara la televizor, la rubricile de știri, să-și vadă propria prestație, cât de penibili sunt??? Chiar atât de proști ne cred???

     Discursurile abundă de dragostea de țară, de mândria pe care o simt ei că sunt români, dar totul se rezumă la caracterul declarativ. Doamne ferește să fie puși vreodată să-și arate adevărata dragoste de țară. Vor fugi mâncând pământul, vor dispărea definitiv din spațiul public pentru că vor realiza că dragostea de țară se obține foarte greu și se plătește foarte scump... Istoria a dovedit-o mereu... Câte milioane de români n-au murit în lunga noastră istorie în luptele pentru apărarea țării, câți nu au fost executați pentru credința lor nestrămutată privind patria lor... Pe ei i-a intrebat cineva dacă și-au iubit țara??? Au afirmat ei vreodată că sunt patrioți? Nu, doar AU DOVEDIT-O dându-și viața pentru propria credință... Ce argument mai solid de patriotism poți găsi, decât a-ți da viața pentru țară???

     Discursurile, declarațiile nu fac altceva decât să întineze adevăratele idealuri ale celor care și-au dat viața pentru această țară și să arate - dacă mai era nevoie- cât de mici  sunt actualii noștri politicieni...

     De ce trebuie neapărat să afirmăm că ne iubim țara? Sau până la urmă, de ce trebuie să ne iubim țara? Cu ocazia asta mă văd în situația de a mă întreba dacă eu îmi iubesc țara... Nici nu știu ce să-mi răspund... Înțeleg să fiu loial țării, să respect trecutul, prezentul și viitorul - asta dacă o mai avea vreunul cu genul ăsta de conducători. Nu, nu cred că iubesc România, iubesc doar oamenii calzi de aici, iubesc frumusețile ei, locurile, peisajele pentru care foarte mulți ar da bani grei să le poată vedea, dar care noi nu le prețuim. Iubesc Marea Neagră, iubesc Munții Carpați, iubesc Delta Dunării, iubesc mănăstirile din Moldova, cetățile din  Ardeal, mâncarea tradițională românească.

     Din păcate România e o țară a contrastelor... E imposibil să nu fi auzit până acum sintagma "ce țară frumoasă e România asta, păcat că e locuită"... Și așa este, pentru că pe tot plaiul mioritic, frumusețile patriei sunt îngropate în gunoaie, oamenii sunt tot mai bagați în mizerii și răutăți, cultura a devenit incultură, murim cu zile prin spitale, câinii vagabonzi ne mănâncă pe stradă. Romania a devenit puțin câte puțin țara bețivilor, a lașilor, a politicienilor corupți care au avut grijă să-i denumească prin lege(!!!) pe țigani, romi, în așa fel încât occidentul să facă confuzia- zic eu pertinentă- între etnie și naționalitatea română, a oamenilor care nu numai că refuză voluntariatul, dar se mai și uită chiorâș la cei care prestează ceva benevol... 
      Astfel de lucruri ar trebui să te facă să-ţi fie ruşine că eşti român. Dar mie nu mi-e ruşine că sunt român, mi-e ruşine doar că alţii sunt români. Din contră sunt chiar mândru că sunt român. Sunt mândru că vorbesc aceeași limbă cu Eminescu și cu Creangă, că sunt cunoscut datorită lui Traian Vuia, Emil Racoviță și Nadiei Comăneci, că pot gândi în stilul lui Nicolae Iorga și Octavian Paller, că am avut conducători ca Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu, că pot vedea la mine acasă operele lui Nicolae Grigorescu și ale lui Constantin Brâncuși, că pot aplauda victoriile lui Lucian Bute și ale Sandrei Izbașa...   

     Nu pot însă să-mi scot din minte cuvintele lui Octavian Goga spuse cu mai bine de de 100 de ani în urmă despre România și care sunt în continuare de o actualitate dureroasă: “Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştri care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.”

     În final nu pot decât să sper că într-un viitor cât mai apropiat aceste cuvinte vor deveni caduce...
       Acum, la 1 Decembrie, îți spun doar atât: LA MULȚI ANI, ROMÂNIA, oriunde te-ai afla...